Neam de oieri, Secelenii au coborât în Vechiul Regat muşcaţi de patima muncii. Sunt, la Dumitru Seceleanu ca şi la tatăl său, o serie de trăsături atipice ţăranului român obişnuit: deschiderea spre nou, curiozitatea spre alte lumi, încrederea în ştiinţă. Tatăl face negoţ cu oi cu gelepii din Constantinopol, dar trimite materie şi zalhanalei din Săcele. Are monopolul fabricării cărămizilor în Buzău şi, totodată, asigură pietrişul liniei ferate Buzău-Galaţi. E arendaş la Stâlpi, Cioronca, Văleanca, Călţuneni, Sărata Mărgineanu şi aprovizionează fabrica de postav a colonelului Eugen Alcaz de la Buhuşi cu partide de câte 200-300 kg de lână.
A patra generaţie de Seceleni, prin Dumitru, e deja împământenită în preajma Bărăganului, la Botoşu (Buzău). Născut la 23 noiembrie 1857, acesta trece înapoi munţii ca să se şcolească la Braşov, “unde era un număr mare de români în floare”. Dar nevoile gospodăriei îl readuc degrabă, în 1875, la Buzău. Peste doi ani, când începe Războiul de independenţă, Dumitru urmează un traseu exemplar: nu numai că se înscrie voluntar, dar întreţine, pe speţele sale, un escadron de călăraşi. Acest panaş, ca şi conştiinţa puterii economice, îi conferă un adevărat blazon nobiliar. Când, în 1888, începe afaceri pe cont propriu, independent de tatăl său, o face în stil mare, aproape fabulos. Căci şi omul şi locul o permit; el arendează moşia Iazul din Ialomiţa, de 8.000 de pogoane, pentru ca peste 25 de ani să ajungă la 75.000 de pogoane, exploatate în regie sau arendate. A avut astfel în grija moşiile Călăraşi, Lichireşti (14.000 ha), Bucu, Mărculeşti şi Slobozia.
Marea cultură de grâu e un succes incontestabil; după numeroase încercări, constată că Bărăganului i se potriveşte cel mai bine un soi de grâu oltenesc selecţionat. La fel de pilduitoare rămâne creşterea vitelor. Această îndeletnicire debutează pentru Seceleanu aproape fabulos; în 1900, ca să-şi procure în primul rând cai de tracţiune, se duce în ţinutul Donului, acolo unde, datorită iernilor uşoare, creşteau în libertate, fără grajduri ori furaje, milioane de cai şi oi. Cumpără 100 de iepe de prăsilă, 20 de cai de muncă şi şapte armăsari de pur sânge englez. Astfel formează o herghelie de 400 de cai, cu armăsari de reproducţie. Tot din părţile ruseşti aduce oi merinos, care însă nu rezistă climei aspre a Bărăganului şi se opreşte, pentru creştere, la oaia ţigaie. Înaintea primului război mondial avea 16.000 de capete.
Vacile din Ialomiţa ii par a fi “foarte bune pentru muncă, paşnice la drum”, dar cu slabă producţie de lapte. Şi, atunci, purcede la adevăratele experimente: aduce tauri din Franţa (din Gascogne), apoi din Elveţia (rasa Algau, Schwitz, Siementhal, Pinzgau). Dar rezultatele sunt proaste, vitele îmbolnăvindu-se de TBC. Se sfătuieşte cu dr. Vlad Cârnu Munteanu de la Şcoala de agricultură de la Herăstrău, şi aduce vaci englezeşti din rasa Jersay. Bine îngrijite, acestea rezistă în Bărăgan, dar marele succes rămâne aclimatizarea vacilor moldoveneşti. În 1880 a adus 600 de capete din tamazlâcurile lui Eugen Alcaz cu care, cum am văzut, tatăl său încheia afaceri prospere. Aceleaşi căutări le are în selecţionarea porcilor, oprindu-se la rasa Mangaliţa. La moşia Coroi avea o crescătorie de 1.500 de capete. Se arată interesat şi de creşterea albinelor, pe care o face şi tematic: cei 300 de stupi au la dispoziţie 120 de pogoane de pădure de salcâmi, 30-40 de pogoane cu lucernă, 10-20 de trifoi, 2-2 de hrişcă, apoi de floarea-soarelui, melisă, mătăciune ş.a. La fel dezvoltă creşterea viermilor de mătase, “o afacere nebăgată în seamă”. El calculează ca dintr-un gram de sămânţă ies 3 kg de gogoşi, iar din 10 kg de gogoşi, un kg de mătase.
Ca toate culturile să prindă viaţă, iar animalele să se înmulţească era nevoie, în primul rând, de apă. Molcom, amintindu-l pe Neculce, el scrie: “Cum zic, în toată viaţa mea m-am gândit că un pământ aşa fertil ca al nostru, cu soare aşa binefăcător ca al nostru se ajunge ca de multe ori să nu avem ce mânca. Şi atunci am vizitat Belgia, Olanda, Franţa, Italia, până în Egiptul cu vechile irigaţii din timpul faraonilor.”
După cântărirea celor văzute, Dumitru Seceleanu se opreşte la săparea unui puţ cu diametrul de 2,5 m, betonat şi adânc de peste 40 m. Izvoarele subterane s-au dovedit a fi absolut îndestulătoare pentru irigarea a 200 de pogoane de grădină, dar temperatura la care ţâşnea apa la suprafaţă putea dăuna plantelor. Şi atunci construieşte un bazin cu o capacitate de 1.000 de vagoane de apă pentru încălzirea ei prealabilă. O pompă Delta , de 90 CP, pompa apa în bazin, producând, în acelaşi timp, lumina electrică necesară fermei legumicole. Asemenea sistem mărea de două-trei ori recolta de legume.
Un corolar al marii exploatări agricole trebuie să fie crearea industriilor casnice. Astfel ajunge D. Seceleanu să întemeieze ateliere pentru şcolarizarea fetelor; acolo se lucrau covoare, se învăţa gospodăria, vopsitoria, prepararea mătăsii. Pentru “industrializarea” fructelor montează un cuptor bosniac cu 18 site pentru uscare şi produce marmelade, compoturi, rachiuri dulci ş.a.
Spirit de excepţională mobilitate, deschis permanent pentru abordarea de noi domenii, D. Seceleanu dezminte conservatorismul şi imobilismul de care este îndeobşte acuzat ţăranul român. Una din reuşitele sale în valorificarea potenţialului natural din Ialomiţa a avut, e adevărat, o conotaţie pur subiectivă. În 1910 îi paralizează mâna dreaptă. Toate somităţile medicale ale timpului l-au socotit condamnat. Şi atunci a început, răbdător, un tratament cu împachetări de nămol de la Amara. Rezultatul a fost spectacular şi l-a decis să exploateze această “minune” cum a numit-o dr. Aurel Babeş. Timp de 15 ani a făcut să funcţioneze acolo mai multe instalaţii, a construit barăci, corturi, cabine, a încălzit apa pompată din lac cu motorul unei maşini de treierat. Pentru un leu de baie, mii de oameni s-au tămăduit graţie iniţiativei sale.
La fel de temerar se dovedeşte a fi în 1899, când începe forajul petrolifer; curând ajunge să aibă 30 de sonde cu 300 de lucrători. Lipsit “de cunoştinţe tehnice”, cum singur mărturiseşte cu mare probitate, concurat de alţi întreprinzători, el vinde afacerea unui “Margulius din Bruxelles”, dar imediat se gândeşte: “Ce să pui în locul petrolului?…” Şi atunci întemeiază o şcoală de agricultură la Mărculeşti pentru copiii din jur, convins fiind că ţăranul trebuie să muncească mai puţin şi să agonisească mai mult, să traiască mai bine. Concepţia este absolut modernă. Gândită cu numeroase facilităţi pentru elevi şi profesori (dormitoare bine aerisite, apartamente comode, laboratoare, sală de teatru şi cinema, ateliere ş.a.) ea nu putea fi decât un succes. În continuarea acestei opere filantropice, în 1918 se oferă să crească 100 de orfani de război. Dintre ei, unul va ajunge, mai apoi, profesor universitar…
Iniţiativele lui Dumitru Seceleanu nu sunt făcute la întâmplare. Materializarea lor, felul cum s-au înlănţuit trădează o concepţie managerială, ca să folosim un termen de actualitate, solidă şi echilibrată. Şi ideea care prin consecinţe avea să depăşească hotarele pământurilor sale a fost cea a sindicalizării agricultorilor. În 1894 pune astfel bazele celui dintâi sindicat agricol din Ialomiţa; cuprindea 17 membri, iar după trei ani avea 150 de membri, “proprietari mari şi moşneni”. Eficienţa lui s-a văzut imediat: în 1899, după trei ani consecutivi de secetă, sindicaliştii au obţinut un moratoriu la plata datoriilor către stat şi credite noi, scadente după trei ani.
Spre consolidarea sindicatului, el creează o bancă, cu sediul la Bucureşti. Dar, ieşind din taina pământului, acest om veşnic în mişcare, eşuează, “fiindcă la noi se face politică multă”. Blocată de liberali, falimentată de fraţii Maltezeanu, banca ialomiţeană s-a prăbuşit, iar odată cu ea şi averea lui Dumitru Seceleanu. Tot dintr-un conflict cu liberalii, în speţă cu ministrul Emil Costinescu, îşi pierde 8.000 de oi. Vreme de 30 de ani îşi trimisese turmele de oi la vărat în munţii pe care îi avea închiriaţi pe Valea Prahovei (Piatra Arsă, Jepii Mari, Jepii Mici, Cumpătul). În 1916, din cauza încurcăturilor cu un permis de păşunat, e acuzat de contrabandă şi colaborare cu inamicul, încât oile îi sunt confiscate.
După propria mărturie, în 1918, ca senator, a fost rugat de regele Ferdinand, care promisese pământ ţăranilor, să explice proprietarilor necesitatea exproprierii şi s-o accepte “fără vorbe, fără scandal, fără revoluţie”.
Cât a reuşit D. Seceleanu să calmeze spiritele, cât au înţeles marii proprietari sacrificiul ce li se cerea este consemnat în notele acestui ţăran de excepţie printr-o menţiune amar resemnată: în Parlamentul de la Iaşi, unde erau 102 deputaţi şi 85 de senatori cu profesiunea mărturisită de agricultori, el încerca în van să-i adune în sala Seminarului Veniamin Costache, “să discutăm chestiile ce ne interesează ca breaslă…, dar credeţi că la astfel de întruniri luau parte 7-8, cel mult zece inşi…”
A dovedit că Bărăganul, bine îngrijit, e o adevărată grădină şi stă la îndemâna ţăranilor să-i culeagă roadele. Pentru aceasta trebuie doar să-şi amintească unele adevăruri eterne, puse în practică atât de fericit de stăpânul Mărculeştilor: ca să producă eficient , Bărăganul trebuie cultivat pe mari suprafeţe, cu stăruinţă şi abnegaţie. Îndrăzneala în adoptarea de tehnici noi, în aclimatizarea unor soiuri noi de plante sau rase de animale poate fi un factor de progres. Dumitru Seceleanu a simţit pământul, l-a ascultat, l-a înţeles şi acesta – în nesfârşirea lui – i-a întors dragostea dând roade.
(Dr. Georgeta Filitti, Institutul de istorie “Nicolae Iorga” Bucureşti,sursa articol:ionelperlea.wordpress.com)
–
baraganuldealtadata 